Se spune că - în timpul unei predici - un preot își sfătuia enoriașii să nu aibă dușmani.
- Trebuie să fim buni, să ne iubim aproapele! Care dintre voi care și-a iertat dușmanii?
Însă credincioșii priveau înainte, ca și cum ascultau cu atenție cuvintele preotului, fără să răspundă la întrebare...
- Gândiți-vă, dragii mei, ura ne consumă energia! În loc să-i înconjurăm pe cei dragi nouă cu iubire, ne irosim gândurile cu atitudini ostile și dorințe de răzbunare! Chiar nu e niciunul printre voi care și-a iertat dușmani?
La cuvintele preotului, unii credincioși au continuat să privească fix înainte, alții și-au plecat privirea... dar niciunul nu a îngăimat vreo silabă...
- Atunci când ne rugăm lui Dumnezeu, rostind Tatăl nostru, noi îi cerem să ne ierte greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri... iar dacă nu iertăm, e ca și cum ne-am blestema pe noi înșine!!! Chiar nu e niciunul dintre voi fără dușmani?
Ultimele cuvinte, preotul le rostise cu o voce puternică, ca de tunet. La slujbă participa și o femeie foarte, foarte în vârstă, care era aproape surdă. În acel moment, ea începu să strige:
- Eu! Eu! Eu nu am niciun dușman!
Atunci fața preotului s-a luminat... Cu o voce caldă, dar puternică, o întrebă:
- Ia spune, mamaie, cum ai reușit?!
- Au murit toți!
Dacă ți-a plăcut, nu uita să distribui!
Rămâi alături de noi, pe pagina România de astăzi!
