Întrebări şi răspunsuri în cazul accidentului aviatic

Poate că deja v-aţi plictisit de subiect, dar misterul prăbuşirii avionului are încă multe variabile neelucidate. Iar indignarea provine nu din faptul că au murit nişte oameni, ci din indolenţa şi nepăsarea autorităţilor, care nu şi-au tulburat somnicul dulce al nopţii pentru a interveni. Este totuşi dificil să-ţi formezi o părere obiectivă, în condiţiile în care în presă sunt tot mai mulţi paparazzi şi mai puţini jurnalişti: fiecare ştire e îmbrăcată într-un halat gros al părerilor personale şi prezentată cu unicul ţel al creşterii audienţei prin orice mijloace! Iată câteva întrebări încă nerostite: la unele dintre ele nu cunosc răspunsul şi sper să-mi răspundeţi voi!

1. De ce a trebuit Adrian Iovan să reducă altitudinea?

Unul dintre reprezentanţii Romatsa, preşedintele Aleodor Frâncu a declarat pentru Mediafax că pilotul a cerut permisiunea să reducă altitudinea deoarece nu vedea nimic.

De ce ar fi avut nevoie să vadă?! Nu se afla prea aproape de aeroport!

Dacă acum câteva sute de ani oamenii puteau naviga (cu vaporul, e drept), fără să vadă nimic altceva decât întinderea nemărginită a oceanului şi totuşi cei mai mulţi dintre ei ajungeau la destinaţie orientându-se numai cu busole şi stele de pe cer… mă întreb „Chiar atât de primitive erau sistemele de navigaţie ale aeronavei şi hărţile de care dispuneau, încât nu se ridicau la nivelul celor din Evul Mediu?! Astăzi, în era radarelor şi radiolocaţiei, pentru ce ar fi avut nevoie să vadă?!” După opinia mea, ar fi trebuit să ştie coordonatele exacte ale avionului şi distanţa până la destinaţie în fiecare secundă de zbor, fără să vadă! Că scopul nu era să fie fotografiate peisajele montane, ci să ajungă într-un spital unde urma să aibă loc prelevarea de organe.

Nu ştiu să răspund la această întrebare, iar ca să-ţi fie şi mai dificil să-mi oferi un răspuns, o să mai formulez încă două întrebări ajutătoare: Imaginează-ţi că te deplasezi pe o cărare de munte sau pe o stradă neiluminată în toiul nopţii! Poţi vedea ceva? Dar dacă conduci un autoturism (oricât de vechi, doar să aibă vitezometru) cu viteză constantă de deplasare, cunoşti direcţia, coordonatele de plecare şi timpul, nu-i aşa că poţi afla coordonatele în care te afli în orice moment, cu o formulă simplă?

Ceaţa este unul din duşmanii piloţilor, făcând dificilă aterizarea şi chiar decolarea… însă nu şi în zbor… iar locul în care au fost găsite victimele era depărtişor de destinaţie…

2. Este STS vinovat?

Este una dintre puţinele întrebări ale acestui articol la care aş răspunde negativ. Dacă te rătăceşti într-un mare oraş, cu telefonul mobil în mână, poţi fi localizat cu o precizie aproape milimetrică, pentru că operatorii de telefonie mobilă au dispozitivele instalate aproape pe fiecare bloc (distanţele fiind de câteva zeci de metri), în timp ce în zonele montane acestea sunt la câteva zeci de kilometri; ba chiar există şi zone fără semnal GSM… (acolo era, din fericire). Să instalezi aceste antene pe fiecare kilometru pătrat ar fi un efort financiar de neimaginat: să nu mai discutăm de faptul că ar trebui să fie şi păzite! Mă întreb dacă ţări pe care le admirăm, precum Germania, Elveţia sau Statele Unite ale Americii dispun de asemenea dispozitive de localizare!

De aceea, eu nu mă mir de ce în pădurile din România nu avem antene GSM instalate din metru în metru… O întrebare mai corect formulată ar fi de ce nu a emis avionul însuşi coordonatele geografice ale locului unde a aterizat forţat? O alta ar fi: de ce nu exista în bagaje ceva care să emită semnale luminoase (un pistol cu rachete luminoase sau măcar o armă şi câteva cartuşe de manevră)?

Dacă e să căutăm vinovaţii cu lupa, aş întreba: Emite ANMH avertizări de ceaţă pentru zbor? În caz afirmativ, de ce a fost autorizat zborul? A fost aeronava verificată tehnic? Dacă da, de ce nu ştia pilotul unde se află? La ce vârstă sunt pensionaţi piloţii?

3. De ce nu colaborează instituţiile statului?

O întrebare auxiliară care mă frământă este „De ce supravieţuitorii au fost găsiţi de voluntari?”. Sigur, nu e rău deloc că s-au alăturat căutărilor pădurarii şi salvamontiştii: sufletişti şi cunoscători ai zonei, ei s-au trezit în toiul nopţii şi au colindat cărările de munte. Mă întreb însă unde erau jandarmii montani? Dotaţi cu vehicule uşoare pentru deplasări pe cărări de munte (ATV-uri şi vehicule pentru zăpadă), dacă s-ar fi implicat în căutări, ar fi redus timpul până la găsirea victimelor.

Dacă ar şti, Ceauşescu s-ar răsuci în mormânt… de invidie! Pe atunci exista Miliţia, adică o poliţie militarizată: fără misiuni externe, aceşti militari aveau ca obiectiv să apere regimul şi pe conducători de… popor. Acum, Jandarmeria – formată din militari cu misiuni interne (!) – îndreaptă tunurile de apă împotriva protestatarilor paşnici, nu de puţine ori le aplică lovituri celor care participă liniştiţi la manifestaţii, e percepută de microbişti ca fiind „galeria care se opune oricărei alte galerii” şi de adolescenţi ca fiind „acel ceva” care te amendează atunci când mănânci seminţe de floarea-soarelui.

De aceea îndrăznesc să formulez această nedumerire: De ce au fost supravieţuitorii găsiţi de un pădurar şi nu de jandarmii montani (despre care se presupune că sunt cel puţin la fel de buni cunoscători ai locului, dar care au şi mijloacele tehnice necesare deplasării rapide în zone montane.

Pădurarul care i-a găsit, a folosit arma pentru a-i localiza: el trăgea focuri de armă spre cer şi supravieţuitorii încercau să-şi dea seama dincotro se aude zgomotul şi cam la ce distanţă… Nu puteau face asta şi jandarmii?!

O altă nedumerire: cei implicaţi în căutări, fie ei medici, şoferi de ambulanţă sau voluntari, au fost ajutaţi de pompierii militari sau jandarmi prin dotarea cu obiecte care să emită sunete şi lumini (lanterne, fluiere, pistoale de semnalizare, etc., cu ajutorul cărora să poată localiza supravieţuitorii) sau au fost lăsaţi să orbecăiască prin pădure, fiecare în legea lui.

Sunt întrebări importante, pentru că – dacă timpul căutărilor ar fi fost înjumătăţit – toţi ar fi fost găsiţi în viaţă de echipele de salvare! adică ar fi avut o şansă!

4. Cine a ucis cele două victime?

Să afirmi că acel avion s-a prăbuşit e cel puţin o greşeală de exprimare, dacă nu o încercare de dezinformare! Aeronava a fost pilotată până în momentul impactului cu solul, moment în care s-a oprit mult prea brusc datorită terenului accidentat. Deci, este vorba de o aterizare forţată! Din acest motiv, toţi oamenii care se aflau în avion au supravieţuit.

De aceea, faptul că două dintre victime au decedat la câteva ore după impactul cu solul impune acestei întrebări o importanţă deosebită: moartea a survenit datorită rănilor pe care le aveau sau datorită frigului?

E posibil ca – peste câtva timp – să aflăm răspunsul la această întrebare. Tot aşa cum e posibil să fim luaţi de fraieri şi să nu aflăm asta niciodată.

Cu siguranţă, cele două cadavre vor fi examinate de medicii legişti, care vor formula o decizie privind cauza cea mai probabilă a morţii… Dacă nu cumva, din comoditate, vor completa raportul cu „stop cardiorespirator”! Raportul lor va ajunge pe mâna presei sau va fi clasificat…

Totuşi, pentru a formula o opinie dacă o persoană a decedat datorită hipotermiei e destul de simplu: ajunge o examinare vizuală! Poate nu am fost eu atentă, dar nu am auzit pe nimeni dintre cei care au constatat decesul să spună: „cel mai probabil au murit de frig” sau „cel mai probabil nu au murit de frig”!

Dacă „criminalii” au fost traumatismele şi nu era nimic de făcut, tot nu e de bine că a trecut atât de mult timp de la aterizarea forţată şi până la acordarea primului ajutor! Dacă însă „ucigaşul” a fost frigul, atunci poticnelile, bâlbâielile şi lipsa de coordonare a echipelor de căutare e adevăratul călău!

Nu vom afla niciodată adevărul! Autorităţile vor face tot posibilul să-l ascundă! Vor încerca să ne inoculeze ideea că au făcut tot ce era omeneşte posibil, că au acţionat ca la carte!

Nu ştim cu adevărat ce e viaţa. Poate că e asemenea unui ghem care se deapănă până la capăt: firul nu mai poate fi înnodat, la capătul lui survine moartea… Poate aşa a fost scris… Indignarea nu vine de la faptul că au murit, ci că nu au primit – la timp – îngrijiri medicale…

Dacă mă gândesc bine, autorităţile au avut mare noroc: Au avut parte de supravieţuitori conştienţi, dotaţi cu telefoane mobile cu bateriile încărcate… Că, dacă erau toţi inconştienţi şi nu aveau la ei telefoane mobile… îi mai găseau la primăvară, când dădea colţul ierbii…

Sincere condoleanţe familiilor îndoliate!

Surse:

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-16446858-salvamontistii-descoperit-locul-accidentului-aviatic-din-zona-belis-toti-sunt-raniti-este-foarte-frig.htm

http://economie.hotnews.ro/stiri-telecom-16450849-aplicatia-software-coordonare-misiunilor-cautare-salvare-ale-romtasa-fost-furnizata-2009-catre-teamnet-international.htm

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-16448221-tragedie-aviatica-doi-morti-cinci-raniti-filmul-evenimentelor-marile-semne-intrebare-accidentul-care-dus-moartea-celor-plecati-salveze-vieti.htm

Învăţământul românesc şi jocurile puterii

Atenţia telespectatorilor a fost abătută de la criza economică şi de la deprecierea leului. S-a petrecut ceva cu mult mai important: o învăţătoare a cerut părinţilor bani pentru cadouri! Cazul a fost prezentat, reluat, disecat! Toate comentariile au fost tendenţioase, partinice, subiective! Presa s-a antepronunţat: Învăţătoarea e şpăgară! Un fior rece a trecut pe spinarea învăţământului românesc! Acum e clar pentru toată lumea: cadrele didactice nu merită salarii mai mari! Îşi permit vacanţe exotice, au ratele automobilului plătite de părinţi, primesc cadouri de mii de euro!

Acest caz, al Doamnei învăţătoare Dana-Florina Blându, pe care încerc să-l analizez cât de cât obiectiv, ridică numeroase întrebări. Dincolo de exprimarea ei – nu numai lipsită de eleganţă, ci de-a dreptul deplorabilă – eu văd în ea doar o victimă a sistemului, „Răul” fiind situat undeva, în piramida puterii, mult deasupra capului ei!

1. Primul lucru care mă miră: generozitatea ei

Dacă cunoaşte cineva o educatoare sau o învăţătoare care nu primeşte cadouri de Crăciun, să-mi spună şi mie! Aşa e sistemul: de sărbători se face o serbare! Dacă nu pregăteşti acest eveniment, nu ai activităţi „extracurriculare”: în acest caz, eşti blamat(ă) de conducerea şcolii, de părinţi, poate chiar şi de copii. În plus, aceste serbări dezvoltă în micuţi talentele artistice: mulţi dintre ei nu cântă, nu recită poezii decât în aceste momente. Practic, este şansa lor de a deveni artişti!

Cu acest prilej, părinţii strâng sume importante de bani: pentru a-i răsplăti pe copii cu prăjituri şi sucuri, pentru a le oferi cadouri, eventual plătesc un Moş-Crăciun care să le ofere! O parte din sumă este destinată cadoului educatoarei sau învăţătoarei. Părinţii hotărăsc împreună sumele (după cum îi ţine punga) şi oferă cadoul din toată inima! Sigur, Parchetul sau chiar D.N.A. ar fi în stare să se autosesizeze şi pentru o pungă de cafea şi o sticlă de vin spumos! Dar – dacă lucrurile s-ar opri aici – nu văd unde ar fi problema!

Însă acei părinţi nici nu şi-au pus problema să nu-i ofere un cadou! Nu intenţionau să-i ofere un cadou oarecare, ci unul consistent! Însă învăţătoarea dorea ca şi alţii să primească cadouri!

Şi uite aşa am ajuns la prima întrebare: DE CE?!

De ce era aşa de important pentru Doamna Dana-Florina Blându să primească şi cealaltă directoare cadou?! De ce era musai ca personalul şcolii, mai ales secretarele şi bibliotecara, ba chiar şi îngrijitoarele, să primească un cadou din partea clasei?!

Învăţătoarea primea oricum un super-cadou!! Ce-o interesa pe ea de ceilalţi?!

2. A doua nedumerire: legalitatea demiterii

Poate că nu am înţeles prea bine, dar Doamna învăţătoare avea statut de „detaşat”. Altfel spus, ea susţinuse un concurs de titularizare într-o altă şcoală, promovase examenul şi era angajată acolo. Din dorinţa ei şi a conducerii Şcolii, în acest an, ea fusese detaşată aici, având postul rezervat în şcoala de unde plecase!

Şi am ajuns la a doua întrebare:

Dacă o persoană este angajată de X şi este detaşată – pe o perioadă determinată – la Y, având postul rezervat, cum poate Y să-i desfacă contractul de muncă la X?!

Ei bine, dilema continuă: nu cumva chiar acest statut – „detaşarea” – a generat nervozitatea cadrului didactic?! Nu cumva dorea „să se pună bine” cu toată lumea?1 Poate chiar şi personalul îngrijitor o raporta Directoarei că „a rămas mizerie în clasă” şi-i „punea strâmbe”?! Poate de aceea era ea atât de generoasă şi dorea ca toţi să primească cadouri! Sigur, e numai o ipoteză de lucru, eu nu pot să mă antepronunţ, la fel ca „marii jurnalişti” pe care-i urmăreşti pe micul ecran! O altă posibilitate e că Doamna învăţătoare avea un suflet bun şi nu se putea bucura de cadourile primite, dacă cei care îi erau dragi nu primeau şi ei cadouri!

Sigur că decizia Consiliului de administraţie a avut farmecul ei: a închis toate gurile… chiar şi cele urât mirositoare ale „jurnaliştilor” lipsiţi de obiectivitate.

3. Dilema laturii penale: „unde-i şpaga?!”

Înregistrările pe care părinţii le-au pus la dispoziţia presei erau destul de clare în această privinţă: părinţii strângeau – ei înşişi – banii, apoi făceau – tot ei – cumpărăturile; în final – tot ei – ofereau cadourile… Ea doar îi dirija… Sigur, dacă în Codul penal ar exista o infracţiune de tipul „instigare la oferire de cafele”, atunci Dana-Florina Blându ar fi condamnată!!! În ipoteza în care – prin absurd – un magistrat ar identifica o infracţiune, primul care ar avea de suferit ar fi părintele care a strâns banii, nu învăţătoarea, cu atât mai mult cu cât nici în înregistrări, nici în interviurile părinţilor nu am auzit să fi cerut ceva pentru ea însăşi…

Mi-amintesc de o acţiune mediatizată a Direcţiei Naţionale Anticorupţie: procurorii s-au deplasat în şcolile din Bucureşti şi au avut discuţii cu copilaşii, învăţându-i să nu ofere flori cadrelor didactice, deoarece aceasta e o formă de şpagă… Deşi nu sunt nici avocat, nici procuror, e doar o părere personală: să ai în grădina ta sau pe un strat din faţa blocului o tufă de flori pe care să le îngrijeşti personal şi să oferi una dintre ele unui cadru didactic e un gest de o gingăşie aparte… să oferi cea mai scumpă floare – o fi snobism – dar nu e şpagă… iar să amesteci florile în Codul penal… e ceva… nu prea frumos!

4. O altă întrebare: de ce reacţia a fost cu „timpi morţi”?!

Nici un pâs, nici o silabă din partea Conducerii… o tăcere ciudată s-a aşternut de luni până vineri… Chiar şi un cetăţean de pe stradă, fără nicio pregătire managerială, ar fi apărut luni dimineaţa în faţa presei şi ar fi îngăimat câteva cuvinte simple: „nu ne putem pronunţa deocamdată, trebuie să facem întâi o anchetă, apoi ne vom consulta şi vom lua o hotărâre”… Dar nu a fost aşa! Conducerea Şcolii şi-a ţinut respiraţia…A aşteptat ancheta Inspectoratului… Apoi – dintr-odată a venit „sentinţa” – în ultima zi de activitate ca Director… că de luni, Doamna Director e suspendată!

Nu e o întrebare, sunt mai multe: de ce nu a avut nicio reacţie până vineri?! ce sens ar avea să ia o decizie vineri, din moment ce – în următoarea zi lucrătoare – şcoala urma să aibă o nouă Conducere… cu atât mai mult cu cât propria ei activitate a fost evaluată cu calificativul… „suspendat”!

Sigur, ar fi mai multe ipoteze, iar una dintre ele este legitimitatea Doamnei Director de a lua o decizie! Pentru că în şcolile din România nu a mai fost organizat un concurs pentru ocuparea postului de director de mulţi ani… invocând motive puerile precum: se schimbă Legea învăţământului, urmează alegerile, etc. …, guvernele, indiferent de culoarea lor politică, au tot amânat concursurile… Astfel încât, în acest moment, toate şcolile sunt conduse de directori „cu delegaţie”.

Din acest motiv, Doamna Director dorea „să se pună bine” cu Inspectoratul… nu a putut adresa nici un sunet în faţa presei până când nu s-a consultat cu inspectorii…

Din acest motiv, al vidului de putere, secretarele şi personalul de îngrijire „au pus mâna pe putere”: fiind mai siguri pe postul lor decât Conducerea! Poate chiar asta a fost problema: „luaţi în balon” de secretare şi îngrijitoare (unul dintre părinţi afirma chiar că au strâns bani pentru curăţenia din clasă), părinţii nu voiau să le facă acestora cadouri!

Nu numai coerenţa dezvoltării instituţionale are de suferit… ci şi sănătatea oamenilor: directorii vin la serviciu chiar şi atunci când ar trebui să-şi ia concediu medical… altfel riscă să găsească postul ocupat!

5. Care este pregătirea profesională a Doamnei Învăţătoare?!

Lăsând la o parte atitudinea lipsită de respect faţă de părinţi, dar şi limbajul greu de catalogat, aş îndrăzni să afirm că Doamna Dana-Florina Blându are o pregătire profesională şi un tact pedagogic de excepţie. La cât de nervoşi erau, părinţii ar fi spus dacă nu erau mulţumiţi de activitatea ei profesională… dacă nu i-ar fi învăţat carte pe copii… Mai mult decât atât, deşi ei iniţiaseră acest protest, copiii lor au mers la şcoală şi au făcut ore cu dumneaei… Poate alt cadru didactic ar fi bătut fiecare copil în parte, având în vedere că părinţii lor nu numai că o reclamaseră, dar o şi umiliseră în faţa întregii ţări… Se pare că, pe cât de urâtă e atitudinea ei faţă de părinţi, pe atât de corectă şi elegantă e relaţia ei cu micuţii!

În ceea ce priveşte averea Doamnei învăţătoare, aceasta nu cred că provenea din salariul din învăţământ, ci – mai curând – din afacerea ei personală, cu After-School-ul! E adevărat, dorea probabil să lucreze la această şcoală, „de fiţe”, pentru că părinţii aveau posibilităţi financiare şi existau şanse să-i înscrie la After-School-ul ei! Dar After-School-ul nu l-a inventat ea… e tot o găselniţă de-a Ministerului!

Vor trece ani şi ani până când învăţământul românesc îşi va reveni din această lovitură de imagine… până când cadrele didactice care muncesc cu pasiune nu vor mai fi privite ca nişte „mici spăgăcioşi”…

Mi-a plăcut că Domnul Ministru crede în măsurile ferme! Nu mi-a plăcut însă că măsura a fost dictată „de la Centru” (de dimineaţă se ştiau exact timpii: la ce oră va vorbi Directoarea, la ce oră va vorbi Ministrul!)

Mi-ar fi plăcut ca – în cuvântul său – să îndulcească puţin şocul Învăţământului Românesc: să fi găsit şi ceva bun în activitatea cadrelor didactice! Însă Dumnealui a mai reliefat şi alte aspecte negative! Iar printre măsurile propuse pentru remediere, cel mai mult a insistat pe cea neconstituţională: de interzicere a dreptului la muncă! Desigur, un judecător poate interzice unei persoane să predea! o lege însă nu poate!

Învăţământul Românesc – lovit din toate părţile: de jurnalişti, de părinţi şi chiar de Minister – este o pârghie importantă în creşterea prestigiului României: încă mai aduce medalii de aur la olimpiadele internaţionale! încă mai formează specialişti apreciaţi pe plan internaţional!

Învăţământul Românesc e cel care face omul OM!

Comentează articolul aici sau pe pagina de facebook România de astăzi

Surse:

1. http://m.romanialibera.ro/actualitate/educatie/anticoruptia-intra-in-programa-scolara-216999.html

2. http://www.calificativ.ro/FLORILE_DE_8_MARTIE_ACT_DE_CORUPTIE_IN_SCOLI-a29632.html

3. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-16373075-noua-inregistrare-invatatoarea-dana-blandu-dialog-parintii-nu-stiu-daca-sunteti-saraci-sau-sunteti-nesimtiti-asta-este-scoala-fite.htm

4. http://www.ziare.com/diaspora/romani-strainatate/elite-fara-granite-ei-sunt-romania-o-romanca-doctor-european-in-inteligenta-artificiala-1262463

5. http://www1.agerpres.ro/social/2013/12/06/cariere-pentru-romania-cercetatoarea-sabina-stefania-alistar-modelele-matematice-pot-eficientiza-fondurile-din-sanatatea-romaneasca-interviu--11-04-35

6. http://adev.ro/mt8cwm